Frunzele cad...soarele abia, abia strălucește, în văzduh doar vrăbiuțe mici și cioare care caută agitate ceva de mîncare...cîinii latră la o pisică, iar undeva peste văi se aud zimbete și strigăte de copiii care se zbînțuiesc de dimineața pînă seara tîrziu. Acum, nopțile au devenit mai lungi, la orele 17.00 deja amurgește, iar sobele din casele țăranilor s-au trezit din somnul cel de vară. Acum dacă mă urc pe piscul din grădină observ cum sătucul acesta străin pentru mine începe să devină mai liniștit, pe ici colea mai vezi un bătrînel ce merge agale și mai trage cu plăcere din pipa sa veche, dar atît de dragă sufletului său tînăr. De ce tînăr? fiindcă timpul îți mutilează corpul, dar nu sufletul și mintea! Totodată liniștea devine regină...fumul din hogeagurile caselor se ridică spre ceruri, noaptea își intră în drepturile sale și doar lătratul cîinilor răsună pe văile pustii.
La 27 decembrie a... am părăsit capitala de dragul celui pe care-l iubesc și acuma. Cu o zi înaite mi-am pregătit bagajele cu mîhnire în suflet, fiidcă Chișinăul în timp de cinci ani îmi devenise ca a doua casă, acolo personalitatea mea s-a modelat, a crescut și a învățat multe. Anii de studenție au fost frumoși,
Va urma...
Comentarii
Trimiteți un comentariu